Ce poveste spunem?

Experiența și o minimală reflecție permit oricărui cineast autohton să identifice două mari inadecvări: scenariul-de-film-de-artă și scenariul-de-film-comercial. (Știu, nu s-a văzut în România film comercial, dar sunt destui temerari care au încercat.)

“Filmul de artă”. Gândește-te la un subiect și nu te întreba dacă riscă să intereseze un public cât de cât relevant și ai toate șansele să obții nimic. (Ce-i drept, un nimic “de artă”.) E cazul cel mai întâlnit în zona noastră de lume, în care valoarea e dată de cât de eficient te concentrezi pe nevoile proprii (și absolut deloc de cât reușești să mulțumești spectatorii).

“Filmul comercial”. Pe de altă parte, ignoră-ți orice preferință, fă abstracție de orice imbold interior și concentrează-te să ghicești DOAR ce vrea publicul. Rezultatul va fi un lung șir de clișee, un vârf al lipsei de originalitate.

Soluția este, bineînțeles, căutarea “bunului compromis”. Renunțând la predicții, dar meditând cu atenție la problemele fundamentale care bântuie, subteran, lumea din care facem parte. Provocarea (destul de teribilă) este de a da corp “acestor” probleme, de a scoate “acest” praf de sub preș. Pentru că, da, el se dovedește a fi și al nostru, nu doar al celorlalți.