Prea-minunatul protagonist

Un imbold normal, cand te-apuci sa-ti cutreieri imaginatia dupa un personaj principal, e sa te opresti la “amicul sonat”. La figura excentrica, la ticnitul de serviciu, the wacky character din viata oricui. “Dom’le, ce personaj e cutarica!” Nu ne “vin” atat de mult personaje imaginare cat cunostinte “pitoresti” (demne, nu-i asa, de a se face film dupa ele). Si nici n-ar fi vreo problema daca, cel mai adesea, nu s-ar rade de ele, in loc de impreuna cu ele. Daca ne-am raporta la ele nu atat cu ironie cat mai ales cu mirare, fascinatie si un strop de iubire.

Asa stand lucrurile, mai destept ar fi sa-ti scrutezi orizontul interior in cautarea celui mai bun personaj. Chiar asa: “cel mai bun”. “Cel mai bun”, nu “cel mai simpatic”, bineinteles. Iar modul prin care gasesti cel mai bun personaj este punandu-ti, ne-retoric, cateva intrebari: Pe cine admir? Vreau sa-l vad actionand? Imi place cum gandeste? Imi pasa de obstacolele pe care le are de trecut? Daca, in premiza ta, nu e de gasit un asemenea protagonist, cauta repejor alta premiza.

Daca l-ai gasit, dar nu e personaj principal, schimba premiza in asa fel incat sa devina.