Mărturii – Colțuri de București

Dan Roșca – Prin Bucureștii lui Caragiale

Colturi de Bucuresti — Wed, 05 Feb 2014 11:56:18 +0000

“Pe Brezoianu, în capătul străzii C. Mille, se înalță clădirea interbelică a ziarului Universul, cunoscută publicului sub numele de Palatul Universul, și lângă ea, mai maruntă, cea veche, ajunsă acum în ruină, unde își aducea Caragiale Notițele critice la amicul Cazzavillan, în pragul veacului al XX-lea.

În Introducerea lor, scriitorul făcea o declarație-program: “Voi fi sever, dar drept. Voi fi blând și naiv în formă, dar violent și caustic în fond”, și, așteptându-se la o ipocrită reacție, prezicea: “Parcă-i auz… Cum, domnule? D-ta denunță străinilor micile noastre mizerii și încă unde? în Universul, care are un tiraj colosal. […] Rufele murdare, domnule, trebuiesc spălate în familie, cum zice francezul!” După zece ani, Caragiale avea să reia colaborarea cu Universul, publicând în paginile “mult-răspânditului” ziar schițe și povestiri.”

(Dan Roșca – Prin Bucureștii lui Caragiale, 2012)

Elisabeta Isanos – În București, fără adresă

Colturi de Bucuresti — Tue, 04 Feb 2014 15:20:56 +0000

“Există momente din viața lui Eminescu care s-au petrecut în imediata apropiere a clădirii în care locuiesc, motiv suficient pentru a mi le aminti. În serile friguroase și umede de iarnă, îmi aduc aminte că pe o vreme asemănătoare venea cu Slavici dintr-o vizită, unde băuseră “un tulburel înșelător”. Eminescu “tinea capul sus, umbla înțepat, era parcă se simțea zburând prin aer”. Din strada Colței, au trecut în strada Doamnei, la colțuri căreia se zidea atunci palatul Creditului Funciar Rural; dinspre Poșta centrală, venea un amărât, deculț și zdrențăros. “Uite! grăi Eminescu, arătându-i-l lui Slavici. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele”. Rezemat apoi de una din stivele de cărămizi, a început să se descalțe, ca să-i dea nenorocitului încălțările lui. “Ai căpiat, omule? i-a spus Slavici. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuți desculț.””Eu?! Răspunse Eminescu. De mine să nu-ți pese. Eu pot să umblu și deculț; dar el – săracul?” (Elisabeta Isanos – În București, Continue Reading

Lelia Zamani – Comerț și loisir în vechiul București

Colturi de Bucuresti — Mon, 03 Feb 2014 08:54:46 +0000

“Cu toate că berăria nu a avut cine știe ce succes, Caragiale, scriitorul-berar, s-a încăpățânat să deschidă și o altă berărie, Gambrinus, în 1901, care a rezistat totuși mai mult decât toate celelalte pe care le luase în antrepriză. Avându-l casier pe poetul Ion Păun-Pincio, el se lupta s-o scoată la capăt cu datoriile și cu fiscul, motiv pentru care prietenii îl necăjeau într-una pentru alegerea făcută. Răspunsul a venit simplu:

Iancu Luca Caragiale
Vinde berea cu măsură,
Face și literatură,
Însă nu face parale.”

(Lelia Zamani – Comerț și loisir în vechiul București, 2007)

Graziella Doicescu – Captivantul București interbelic

Colturi de Bucuresti — Fri, 31 Jan 2014 09:54:06 +0000

“Cinematografele Aro și Scala, de pe bulevardul Tache Ionescu, pentru că erau elegante și aveau aer condiționat și parfumat, erau considerate cinematografe de lux.

Cinematografele de pe bulevardul Elisabeta: Trianon, Regal, Capitol și, vizavi, Splendid, erau considerate de categoria I. Alături de ele era și Arpa, unde se proiectau numai filme western. La început, cu Tom Mix, apoi cu John Wayne și compania. Din companie făcea parte, destul de des, James Steward. Mai târziu, pe strada Academiei au apărut cinematografele: Excelsior (în spatele blocului Generala – sau Romarta, pentru generațiile următoare) și, mai jos, Luxor; n-au avut o viață prea lungă.”

(Graziella Doicescu – Captivantul București interbelic, 2008)

Nicolae Iorga – Istoria Bucureştilor

Colturi de Bucuresti — Thu, 30 Jan 2014 09:38:29 +0000

“Când, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Ţara Românească fiind consolidată, Vladislav-Vodă a pătruns la Dunăre spre Vidin şi Nicopol, nu se poate să nu-i fi călcat oştile şi în aceste regiuni la Răsărit de Olt. Iar, după el, Mircea I n-a putut stăpâni Drâstorul-Silistra fără să aibă în acelaşi timp drumul într-acolo şi fără ca, pentru apărarea acestui drum, cu noua ameninţare a turcilor, să nu adauge la marea cetate de graniţă, pe locul satului creat de mocanul Giurgiu, şi întăritura de pe dealul deasupra satului al cărui ctitor a fost alt mocan, Bucur. Am spus că Giurgiul s-ar fi putut chema patronimic: Giurgeşti, cum în locul numelui simplu al lui Bucur, la urmaşii acestui moş, fundaţia rurală s-a chemat a Bucureştilor.

(Nicolae Iorga – Istoria Bucureştilor, 2008, reeditare după ediţia originală: Ediţia Municipiului Bucureşti, 1939)

Catherine Durandin – București. Amintiri și plimbări

Colturi de Bucuresti — Wed, 29 Jan 2014 08:30:15 +0000

“Bucureștiul nu este un mic Paris, însă forfoteala sa, contrastele sale arhitecturale, intruziunile ruralului în inima sa și cartierele sale dezarticulate incită imaginația să creeze o coerență. Această coerență nu este arhitecturală, ci afectivă. Ea emană din ambianță. Toți cei care au scris despre București, toți călătorii insistă asupra intensității și pregnanței zgomotelor și parfumurilor Bucureștiului; zgomotele, amestec de tropăit de cai și zăngănit de tramvaie, rumoarea mulțimii întreruptă de strigătele aspre și plângăcioase ale țiganilor cerșetori. Și indiferent de referințele la eleganța celor care ieșeau pe atunci la promenadă pe Calea Victoriei, acel drum lung și sinuos nu are nimic, dar nimic în comun cu ordonarea riguroasă de pe Champs Elysées.”

(Catherine Durandin – București. Amintiri și plimbări, 2003)

Andreea Răsuceanu – Bucureștiul lui Mircea Eliade

Colturi de Bucuresti — Fri, 24 Jan 2014 10:27:06 +0000

“Dezordinea topografică reflectă prin urmare degringolada lăuntrică, semnul unei dezintegrări interioare pe care o presupune de fapt starea de îndrăgostire. Nu de puține ori s-a observat că Bucureștiul din Nuntă în cer e de o nostalgie sfâșietoare, Paul Cernat spune chiar că în acest roman Eliade “descoperă Bucureștiul și se îndrăgostește cu adevărat de farmecul lui”. Faptul că imaginea orașului se creează fragmentar, din locuri și puncte de reper menționate aleatoriu, că plimbările celor doi nu se concretizează niciodată în itinerarii propriu-zise, precise, ține de psiho-geografie mai degrabă decât de o geografie precisă. Actiunea de deplasare haotică, neorganizată și fără finalitate dinainte stabilită, în unicul scop al desfătării vizuale, sonore și olfactive (cei doi se bucură de vederea culorilor toamnei, la zgomotul propriilor pași pe asfaltul vechi al unor străzi, iar Ileana revine mereu pe strada Dimitrie Onciul, la o anumită oră, pentru a simți mirosul unei omlete bine pregătite) este cea pe care o rezuma și pentru care pleda Guy Debord în articolele sale: dérive.”

(Andreea Răsuceanu – “Bucureștiul insular din Nuntă în cer“, Bucureștiul lui Mircea Eliade, 2013)

Dan Roșca – Prin Bucureștii lui Caragiale

Colturi de Bucuresti — Thu, 23 Jan 2014 12:08:05 +0000

“Turnul Colței, dărâmat, ca și Biserica Caiamata, de primarul Pake-Protopopescu, fusese odată cea mai înaltă construcție – podoaba de preț a Bucureștilor. Dar pentru tânăra-i soție, Kir Ianulea (zi-i Aghiuță) ar fi făcut orice: “tot ce dorea Acrivița trebuia să se-mplinească: Turnul Colții să-l fi cerut pe masă, […] pe masă i l-ar fi adus.” Punând în cumpănă noul și vechiul în arhitectura Capitalei, Caragiale îl ia chezaș pe amicul Gion și se întreabă “Cine n-a plâns la dărâmarea monumentalului Turn al Colței, operă titanică… Cine?”

(Dan Roșca – “Prin Bucureștii lui Caragiale”, 2012)

Simona Vasilache – Oraşe care au fost

Colturi de Bucuresti — Mon, 09 Sep 2013 06:34:40 +0000

“Dumnealui, Bucureştiul, în schimb, nu respinge nimic. Primeşte şi serveşte, după puteri şi trebuinţi, pe toată lumea. Diferenţa dintre el, beizadeaua unui imperiu est-vest, şi bunicul de azi al zbînţuitului care era, e-aceea dintre un fluture pestriţ (fie şi de lampă…), şi-o muscă apteră.”

(Simona Vasilache – “Oraşe care au fost”, Romania literara nr. 15/2007)

Simona Vasilache – Oraşe care au fost

Colturi de Bucuresti — Thu, 05 Sep 2013 07:52:39 +0000

“Bucureştiul e azimutul speranţelor provinciale, de care cu-atîta superbă neîngăduinţă îşi bate joc: “Bucureşti! Bucureşti!… Câte visuri se sting, flămânde, pe străzile tale; câte bucurii mor în lăcrămi, la sânul tău; câte tragedii se zvârcolesc, mute, în mijlocul veseliei tale. În fiecare zi, la fiecare ceas, provincia îţi trimite cuceriri. Vin flăcăii câmpiilor şi ai munţilor, cu soarele în ochi şi cu brazda pe talpă; vin băieţii oraşelor, fugiţi de la şcoală sau alungaţi de toamnele monotone şi nostalgice ale mahalalei. Şi unii şi alţii vin cu pumnii strânşi, cu dinţii încleştaţi, cu sufletele pline…”. Rînduri de melodramă ironică, din vremea cînd “la Bulivar!” însemna la asalt!”

(Simona Vasilache – “Oraşe care au fost”, Romania literara nr. 15/2007)