Elisabeta Isanos – În București, fără adresă

“Există momente din viața lui Eminescu care s-au petrecut în imediata apropiere a clădirii în care locuiesc, motiv suficient pentru a mi le aminti. În serile friguroase și umede de iarnă, îmi aduc aminte că pe o vreme asemănătoare venea cu Slavici dintr-o vizită, unde băuseră “un tulburel înșelător”. Eminescu “tinea capul sus, umbla înțepat, era parcă se simțea zburând prin aer”. Din strada Colței, au trecut în strada Doamnei, la colțuri căreia se zidea atunci palatul Creditului Funciar Rural; dinspre Poșta centrală, venea un amărât, deculț și zdrențăros. “Uite! grăi Eminescu, arătându-i-l lui Slavici. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele”. Rezemat apoi de una din stivele de cărămizi, a început să se descalțe, ca să-i dea nenorocitului încălțările lui. “Ai căpiat, omule? i-a spus Slavici. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuți desculț.””Eu?! Răspunse Eminescu. De mine să nu-ți pese. Eu pot să umblu și deculț; dar el – săracul?”

(Elisabeta Isanos – În București, fără adresă, 2008)