O preferință exprimată pe CineFAN

Sunt un spectator comun – tot ce aștept de la un film e să fie amazing. Experiențele pur intelectuale sau pur emoționale, recunosc spășit, nu prea mă distrează. Un client cârcotaș, dar, ce-i drept, foarte căpos. Umblu după filme care reuşesc isprava de a se adresa și inimii, și minţii, în același timp. Și, pentru că am mai multă încredere în lucrurile care, cum se spune, trec testul timpului, sunt și un mare amator de oldies. Nu că n-aș fi amator și de o mulțime de filme mai noi, doar că, de!, nu m-aș aventura chiar să le recomand ca pe experiențe transfiguratoare.

Așa stând lucrurile, m-am gândit să vă contrariez cu o recomandare alb-negru. O plăcere de film care tocmai a împlinit 60 de ani de la premieră, Shichinin no Samurai/Cei șapte samurai de Akira Kurosawa. Întâia calitate a filmului, pentru puștiul care eram când l-am văzut prima oară – pesemne cândva pe la sfârșitul anilor ’80 – era genul căruia îi aparținea. Film cu bătaie . Gen pe care l-am consumat cu conștiinciozitate în anii respectivi – menționez, în treacăt, că am copilărit în Giulești. În fața primejdiei de a fi atacați de bandiți, sălășluitorii micului sat de agricultori din Japonia realizează că n-au bani de arme și se hotărăsc să caute și să angajeze – plata în orez – niște samurai care să-i apere. Ceea ce, în mod providențial, se și întâmplă. Cum se încheie peripeția, nu vă divulg. Vă invit însă să-l vedeți, fie şi numai pentru insolitul recuzitei Japoniei medievale. Mai zic că publicul feminin are şi el motive de mulţumire. E destul dacă livrez amănuntul că, în plin răzbel, se iscă un romance după toate regulile artei: unul dintre samurai, Katsushirō, se îndrăgostește de Shino, un personaj feminin, deghizat de părinţi în bărbat pentru a nu ispiti presupusa concupiscenţă a samurailor.

Şi, da, e o veste bună inclusiv pentru amatorii de chestii fine, cărora povestea nu le e suficientă, care aspiră la delicii stilistice. Crescând, s-a întâmplat să descopăr nu doar epicul subiectului, frumuseţea lui narativă, ci și veleitățile estetice ale unui autor precum Kurosawa. Omul e stăpânul absolut al compoziţiei cadrului, rar veţi gusta ceva mai expresiv, din epocă, o mai atentă artă a punerii în scenă.

Pentru că e inteligent, în sensul adânc şi bun al cuvântului. Şi pentru că e al naibii de entertaining.