Tudor Arghezi – Cu bastonul prin Bucureşti (4)

“Sculându-se odată dis-de-dimineață, cum se scoală sfinții, pentru că se culcă devreme, cu găinile, Sfântul Petru și-a făcut toate treburile gospodărești, și-a măturat curtea, a dat mei la porumbieii Sfântului Duh, și a stins toate luminile întârziate, și luceafărul, și globul din mijloc, al lunii, la care se adună fluturii serafimi și heruvimi dimpreună cu sufletele tânțari… Mai departe, alt sfânt scotea din Mare ciurul de aramă, din care curgeau, pe măsură ce se ridica în răsărit ca o tamburină, picături de margele de foc și pietre de apă licărită. Voind să treacă în prisacă și să dea drumul albinelor din mușuroaiele de papură încâlcită, Sfântul Petru a uitat să-și ia barba în brațe și să și-o treacă peste umăr, ca o funie de usturoi, pe spinare, cum făcea de obicei, s-a împiedicat în valul ei, ca într-o furcă de lână, și a căzut, jupuindu-și nasul. Căci, pe cât îi era iarba de lungă, pe atât e nasul Sfântului de scurt.
– Mi se pare că a crescut prea mult, zise, scuturându-se de jos, răzimat de Pavel. Trebuie să mai iau din ea cu foarfeca nițel.
În Paradis, unde se întâmplau aceste amănunte, e de toate, și foarfecă ascuțită, numai că vie. El făcu semn la o cioacă, și ea îi aduse foarfeca ei… Ronț, ronț, ronț, ronț – din patru foarfece se duse toată barba (care era bună de papuci). Sfântul Petru rămase, ca la Roma, cu o bărbuță de trei degete, pătrată, și râseră toate lighioanele, și curcile și porumbieii, și nimeni nu-l mai cunoștea.
Uitându-se capra în calendar, văzu că era zîntâi de april.
– Ptiu! zise Sfântul. M-am păcălit!”

(Tudor Arghezi – “Cu bastonul prin București”, 1972)