Andreea Răsuceanu – Bucureștiul lui Mircea Eliade

“Dezordinea topografică reflectă prin urmare degringolada lăuntrică, semnul unei dezintegrări interioare pe care o presupune de fapt starea de îndrăgostire. Nu de puține ori s-a observat că Bucureștiul din Nuntă în cer e de o nostalgie sfâșietoare, Paul Cernat spune chiar că în acest roman Eliade “descoperă Bucureștiul și se îndrăgostește cu adevărat de farmecul lui”. Faptul că imaginea orașului se creează fragmentar, din locuri și puncte de reper menționate aleatoriu, că plimbările celor doi nu se concretizează niciodată în itinerarii propriu-zise, precise, ține de psiho-geografie mai degrabă decât de o geografie precisă. Actiunea de deplasare haotică, neorganizată și fără finalitate dinainte stabilită, în unicul scop al desfătării vizuale, sonore și olfactive (cei doi se bucură de vederea culorilor toamnei, la zgomotul propriilor pași pe asfaltul vechi al unor străzi, iar Ileana revine mereu pe strada Dimitrie Onciul, la o anumită oră, pentru a simți mirosul unei omlete bine pregătite) este cea pe care o rezuma și pentru care pleda Guy Debord în articolele sale: dérive.”

(Andreea Răsuceanu – “Bucureștiul insular din Nuntă în cer“, Bucureștiul lui Mircea Eliade, 2013)